Nu, nu e deloc mai largă inima mea decât lumea.
E mult mai mică.
Nici cel puțin toate durerile mele nu încap în ea.
Iată de ce îmi place atât de mult să vorbesc despre mine.
Iată de ce mă dezbrac,
iată de ce mă răstesc,
iată de ce frecventez ziarele și mă expun fără milă în librării:
am nevoie de toate.

Da, inima mea-i foarte mică.
Numai astăzi văd că nu încap în ea oamenii.
Oamenii sunt acolo afară, sunt pe stradă.
Strada este enormă. Mare, cu mult mai mare decât mă așteptam.
Dar nici pe stradă nu încap toți oamenii.
Strada e mai mică decât lumea.
Lumea e largă.

Tu știi cât de largă-i lumea.
Cunoști vapoare ce transportă petrol și cărți, carne și bumbac.
Ai văzut oameni de felurite culori,
ai văzut feluritele dureri ale oamenilor,
tu știi cât de greu e să le înduri pe toate, să le îngrămădești
într-un singur piept de om… fără să explodeze.

Închide ochii și uită.
Ascultă apa șiroind pe geamuri
atât de molcom. Apa nu anunță nimic.
Dar între timp ni se scurge printre degete
foarte liniștită! și va inunda totul…
Vor renaște oare orașele scufundate?
Iar cei înecați – reveni-vor oare?

Inima mea nu știe.
Proastă, ridicolă și fragilă e inima mea.
Numai acum descopăr
cât de trist e să nu cunoști anumite lucruri.
(În singurătatea mea de individ
am uitat limbajul
prin care comunică omenii.)

pe vremuri ascultam îngeri,
sonate, poeme, confesiuni patetice.
Niciodată n-am ascultat voci de oameni.
La drept vorbind, sunt foarte sărac.

Pe vremuri călătoream
prin țări imaginare, ușor de locuit,
prin insule ce nu pun probleme, nu atât de epuizante
încât să te ducă la sinucidere.
Prietenii mei s-au dus spre insule.
Insulele îl duc pe om la pierzanie.

Câțiva dintre ei totuși se salvară și
au adus vestea
că lumea, lumea largă zi de zi și mai mult sporește,
între foc și iubire.

Deci, și inima mea se poate lărgi.
Între iubire și foc,
între viață și foc,
inima mea crește de zece metri și explodează.
– O viață viitoare! Noi te vom crea.





traducerea Dinu FLÃMÂND.