viața este atât de scurtă, de fapt,
dragul meu,
ca și cum m-aș pune cu tine în leagănul acesta și ne-am iubi în el până se-întunecă
vezi, brazii par acum niște păzitori,
uită-te puțin cum dumnezeu a clădit bradul acesta,
nu pare el plin de aripi?
căci pe fiecare creangă sunt tot felul de pene...
ele sunt atât de rele (încă) dacă ne rănim...
cât să
ne prindă într-însa cerneala nopții, pe care călcăm!
să
ne ridice și pe noi dumnezeu unde palatele sunt făcute din dragoste și ulei
deși cetina nu se pierde cu adevărat niciodată
decât la tine pe picioare
și
pe-ale mele
cântând să ne iubim în visul acesta în care nu cântăm ci respirăm prefacerile
ne e frică
(cred)
tata mi-a dat când eram micuță o păpușă îmbrăcată în roșu
o luam cu mine și îi imaginam un soț
care să îi fie potrivit
și
nimeni nu părea potrivit și chiar și aceia care făceau păpuși nu își dăduseră stăruința
în femeie șade blândețea dacă
păpușa nu
și-a găsit așa de frumoasă un soț cu părul moale
iar
dacă tata nu mi l-a arătat pe soțul acela
ca să îi întâlnesc într-o casă de turtă dulce, unde să se cunoască
să se vadă măcar unul pe altul,
inimi de brocart și visare de nasture,
înseamnă
că
de fapt
universul e mincinos
că el
minte

și că noi nu ne-am născut sub aceeași stea
niciodată

dragul meu, cel frumos...