dimineața începe cu nervi în cafea,
timpul să ne luăm porția
de libertate
semnul diez își calculează pașii
în ritmul unui sfârșit auzit numai de el.
clipesc precipitat,
la atingerea primului val de lumină
florile țin cu tărie să înmulțească frumosul,
iar eu pândesc cu speranța că foamea îmi va fi potolită
de prima femeie care, prin spatele umbrei,
îmi va pune mâna la ochi
să aleg
cenușa ori praful închis într-un miez
conștient
că minunea nu ține mai mult de
o mie de ani ca o zi.

în urma mea ploaia cu mâna de sare.

așa mă gândisem să fie de repede vraja
când voi avea nevoie de tine
acasă,
pereții se-ntrec în beții și cuvinte alese.
nu carnea ori sângele fac viața mai lungă,
doar nopțile când îți duc trupul la buze -
cămașă de noapte-
nflorată,
frica de vise nu se îmbată mai mult decât mintea hrănită cu basme
și foarte mult fosfor,
o piatră crăpând din senin.
râd la bărbații din preajmă,
nu văd niciun motiv pentru care v-ar plăti o femeie.