Fuga de real,
dar și mai mult fuga de feeric,
iar de tot mai mult, fuga de sine însuși,
fuga de fugă, exilul
lipsit de apă și de cuvânt, pierderea
voluntară a iubirii și a memoriei,
ecoul
nemaipotrivindu-se cu chemarea, iar aceasta topindu-se,
mâna întorcându-se enormă și dispărând
desfigurată, și la sfârșit de toate gesturile imposibile,
dacă nu inutile,
lipsa de necesitate a cântecului, limpezimea
culorii, nici braț mișcându-se nici unghie crescând.
Doar moartea nu, totuși nu.


Ci viața: captată în forma ei ireductibilă,
de-acum înainte lipsită de ornamente sau de comentariu melodic,
viața pe care o vrem ca după tihna ce se instalează în oboseală
(nu moartea)
viața minimă, esențială; un început; un somn;
mai puțin decât e pământul, ceva fără căldură; nu dibace și nici ironică;
acel ceva mai puțin crud pe care ți-l vrei; viața
în care aerul, nerespirat, mai mult te ia ia pe sus;
nu risipă de textile; mai degrabă absența lor;
confuzie între dimineața și seară, deja nedureroasă,
fiindcă timpul nu se mai face bucăți; timpul
eludat, îmblânzit.
Nu ceva mort nici ceva etern sau divin,
ci doar viul, măruntul, discretul, indiferentul
și solitarul viu.
Iată ce caut eu.





traducerea Dinu FLÃMÂND.