șoaptele palide vărsate la lumânarea lunii,
ce privește de afară cocoțată în abisul negru,
cu pistrui licăreți și cu câte-o cicatrice de o secundă,
după care alergăm cu conuri lupate în capete
și implorăm matematicieni, filosofi și fizicieni,
să ni le deslușească cu tâlc,

nu au nicio importanță dacă nu le udă
lacrimi, de care-or fi ele, de râs ori de plâns,
numai de uitare să nu fie, că de uitare mă tem!

cu un strop de noroc, ajungi să vezi diadema
de lumini și jocul de umbre, dacă uiți locurile nefirești
în care alergai besmetic, în timp ce urlai
imnuri și osanale, pe toată gama de game,
din toate direcțiile, spre una singură, mereu!

gemea ”ființa colectivă” pe malul
unui puseu cu tentă de rugă pe invers,
ca pe al unui fluviu care a primit în piept, cu toată tăria,
afluenții nervoși ce zoresc din locurile de sub munții
cu ceață, pe capetele cărora mereu plouă cu păcat.

tăcerea din spatele frunții nu înseamnă
altceva decât asumare, în momentul în care
ai privit teama în ochi, fără frica de a fi judecat,
ori tras la sorți.

cafeaua neagră nu frigea și era fără frișcă,
dacă pe inelarul tău nu ar fi încăput, încolăcită
și cu cristal, sfioasa dovadă de amor,
din anii aceia, în care a fost și soare și nori.

dincolo de copacii peste care se zvârle
acel cer de culoarea seninului din ochi,
se află norii și zmeele de care atârnă,
până pe pământ, ațe cu oameni la capete,
care se privesc nedumeriți și tac.

în inimi le este doar ceea ce poate
peisajul de fundal, să le așeze...
timp în care timpul scotocește-n buzunar,
și se pipăie frenetic pe coapse și la piept,
după zâmbetele de final.