Scriu aici misiva mea de jale,
nedormit, cu ochii de strigoi,
când prin lume umblă-un, coate-goale,
ciobănaș cu una sută oi.

Și-i așa de cald, că pe la munte
se topește piatra ca un sloi
de se-ascunde-n văile mărunte
ciobănaș cu una sută oi.

Își aruncă rochia mireasa,
năpârlesc orbeții-n mușuroi -
prin pustii-și bălăngăne carcasa
ciobănaș cu una sută oi.

Chiar și umbra-i galbenă de soare,
a pierit și iarba, prin zăvoi,
rătăcește-un, biet și oarecare,
ciobănaș cu una sută oi.

Din pământ rămâne-o crăpătură,
un vulcan de praf și tărăboi,
iar aiurea umblă prin natură
ciobănaș cu una sută oi.

Pe-undeva, departe, ca-n romanță,
spusă când inflația e-n toi,
trece un, pătruns de importanță,
ciobănaș cu una sută oi.

De pe creste, dulcea noastră țară
a migrat sub munții cei mai goi,
și, cu ea, un foarte pierde-vară
ciobănaș cu una sută oi.

Oaia e-astăzi o statuie vie,
eroina noastră-ntre eroi -
un’ te-ai dus, aiurea și-n prostie,
ciobănaș cu una sută oi?

P.S.
Iau „Naivitin”, când Ea se-ascunde
undeva-ntr-un lan de păpușoi
și, s-adorm, tot număr, de niciunde,
fără una, una sută oi…