Sunt poetul mamei mele de când m-a născut pe mine,
Mă numea în taină înger când eram mereu flămând
Și-mi da fluvii de iubire și povești cu gust de pâine,
De ne mai purta de grijă Dumnezeu, din când în când.

Și murind de dragul meu, m-a rugat cât este-n viață,
Să-i iau muntele din suflet și pădurile din gând
Și pe lupii răzvratiți, câ-i depune flori de gheață
Pe mormântul fricii sale, Dumnezeu, din când în când.

I-am jurat o-ntreagă coală dacă-n viață-o să rămână,
C-o să-i scriu în vers o nuntă, s-o recite numai ea,
Unde va putea să plângă când mă va vedea de mână
Cu-o iubire din povestea stoarsă din batista sa.

Sunt aici pe-același munte, din același suflet pur ,
Îmblânziți ca mieii-s lupii, doar de teamă că îi vând.,
I-am făcut conac pe coală într-un vis fără contur
Și prin minte încă-i trece Dumnezeu, din când în când.

Îmi alint noaptea cu vise scrise doar de mâna mea,
O adorm pe-o dimineață și-o-nvelesc cu frunze moi,
Mă întind la umbra lor și-o las sufletul să-mi ia,
Așteptând să-mi treacă clipa și abisul dintre noi.