Artere care se văd sau nu,
albastre de la clorofila roșie,
nervuri pline cu fier proaspăt
din furnalul de frunză-inimă,
din care pulsează șarje de viață.
Mai circulă focul în mine
și-mi arde timpul altarului,
urc spre cer respirația ofrandă
până la zeul speranțelor,
să mă ierte că l-am rugat
de prea multe ori.
La fiecare pas risipesc și clipe,
petalele mele în calea destinului
să se mire, să se bucure.
Cât mai sunt colorate,
nu le strivi, nu călca pe ele
nici măcar cu un zâmbet,
că mă dor amintirile.