Lângă lac stă un lac foarte mic apoi încă un lac în care
plutește tăcută o luntre, este desigur călduț, picioarele tale sunt calde,
stăteam pe ele, zăceam,
pescarul se vede pe mal, ca o icoană duioasă,
și nimeni nu plânge, pe Pământ,
nimeni,
femeia aceea a spinelui mai coase la pânză, tăcută, în oala săracă se isprăvește gătitul ciorbei de pește,
lângă ea o fetiță,
și cine suntem noi, aceia care tulburăm, cu fericirea noastră, icoanele,
chipurile noastre două împreunate ca două mâini una pe alta
care se roagă
noi care zăcem ca proștii în barcă și nu știm cine suntem
avem oare noi dreptul
la dragoste
la zecile de mii de ani în care plutim nesfârșiți ca fiecare licărire de apă
suntem oare noi doi dragostea
noi care
de-abia ne-am văzut și nici nu ni s-a dat prea bine dreptul la zăpadă
pe lac ninge acum și pescarul doarme cu spatele la peretele colibei în care
și-a iubit odată nevasta
fulgi mari
cad dinspre icoanele
care au uitat să pescuiască pentru ciorbe și pentru ceilalți cum în târg este foame de pește
cine este de fapt Dumnezeu
de ce Mirele a plecat de la noi spun pescarii
copila aceea
încă mai amestecă în ciorba cu pește prea acră
în aer plutesc numai îngeri
de fapt,
sunt fulgi care au intrat, de pe fereastră, înăuntru,

aducându-le tuturor aminte de cer.