binele probabil se ține undeva
unde
a amuțit totul, în tăcerea îngerilor,
au plecat, de bătrâni, mai departe,
undeva
și
aici
nu se mai aude nimic, e totul scris
nici măcar iarba când crește, prea mică la fir, nu se-aude
nici măcar sufletul
stând
înghețat
și
uimit,
prefăcut
într-o
bucată
de
pește uscat
când nu se mai se aude niciun ceas pe perete
și e liniște,
nicio apă-nghețată care să spele salcâmii pe-afară de pomul care nu știe că plouă cu bine
ploaia e bună
ca o plăcintă cu lobodă îmbrobodită de o fată frumoasă
când nu se mai se aude ceasul de pe perete
totul e scris dinainte
și-aștepți
atingi cu degetele speriată pendula din casă
speri ca dintr-un colț să se iște ceva și să te uimească
ca un fluture luminat într-o închisoare
sordidă
de
cameră
aripile lui erau foarte albastre și sclipitoare
dar tu ești speriat
foarte singur
unde se face dintr-odată lumină
”pământul cu lumină dedesubt”
aș scrie o carte care să se numească așa
și vreau gânza aia
din colțul peretelui, să își ia zborul din mizeria asta de lume
să mă ia și pe mine cu dânsa, poate ne împrietenim cu dumnezeu
el știe
e frumoasă
e mică
e într-un leagăn de pădure câteodată, unde nu sunt lacrimi pe-afară,
o găsești,
se leagănă
se-împacă ușor,
floarea ei preferată era laleaua roz.