renasc mirări în oameni zăvorâte
și mă-nsoțesc adesea cu zadarul
drumeț spre unde-mi cade-n soartă zarul
și vise-având eternității câte.

tăcerea-mi adâncește-n lut habarul
sub ceruri în lumină coborâte
de timp tu ai sprâncene mohorâte
femeie ce-n cuvânt îți verși nectarul.

priviri lăuntrice în tine-arunc
venind, nălucă, din eresul ploii
și dulce-mi înverzești în albul foii
pe-albastru țărm, în nemurire prunc.

e prin tenebre noaptea-n ale sale
vestiri de nuntă-n zile colosale.