drumuri, drumuri, drumuri,
fără capăt, fără aer, o indiferență copleșitoare în jur,
o căldură la fel de copleșitoare cum numai însingurarea o poate suporta,
aceiași oameni, la fel de înstrăinați,
umbrele lor sunt mereu altele, da, iulie bântuie
pe sub streșini, sub roți, ca o bandă reflectorizantă,
o cicatrice a unei iubiri de care nu îți mai pasă, dar care nu te lasă să uiți, nu,
tu vezi asta și nimeni altcineva,
aceleași porți decupate în palmă, în inimi, în tocul jos al ferestrelor văzute din goana mașinii,
reflexii ale unei realități pe care nu o mai înțelegi,
mici ascunzișuri, locuri în care ne așteptăm, inconștienți,
sfârșitul, unde visăm, unde ne iubim și reușim, extrem de firesc, să ne îndepărtăm în timp ce ne întâlnim,
să ne întâlnim în timp ce ne îndepărtăm,
suntem sloiuri de placiditate și de plictis,
niciodată împreună, totdeauna la fel,
cum se flexează destinul tău, al celorlalți, al lumii de-aici și de dincolo
în jurul unui arbore, singura formă materială a anxietății,
singura formă a curajului dus la extrem,
cât noroc, câtă împlinire, viața e un drum pe care hălăduiești în scrâșnet de frâne, fluieri și-ți murmuri,
drumuri, e-hei, drumuri, teribile drumuri fără nici un fel de orizont, doamne,
teribile mărginiri în nemărginire,
aici
și acum