nu am știut
nici să te aștept, nici să te chem, dulce nebunie,
un fel de oarbă dragoste care ți se lipește, în straturi subțiri,
printre degete, pe sub piele, în oase și cartilagii,
un fel de vină purtată prin interior și niciodată de mărturisit,
nu am știut că porți sunt multe și fiecare ascunde
în spatele ei câte o vină și toate celelalte povești, numai ale lor,
niciodată despre noi, nici nu contăm în memoria colectivă,
de aceea-ți spun:
unde să mai putem respira, unde să fugim și, până la urmă, de cine, de ce

numărând fiecare așteptare, fiecare trecere, fiecare încrâncenare,
da, eu sunt cel care se simte culpabil, eu, eu, cum bântuie amintirea ta în noapte
tu asta încă nu ai aflat,
nu am știut că nu trebuie să arzi de prima dată, lichid, fosforescent,
cu intensitatea aceluia care nu mai are nimic de pierdut,
care nu are nici un fel de proiecție despre mâine,
nu i-a păsat niciodată,
dulce nebunie, aici sunt, frumoasa mea frumoasă,
atât de încet plecată, atât de trist și definitiv pierdută,
urâciune a urâciunilor,
un fel de întuneric în care atât de tandru
ne alienăm
niciodată la fel