În leagănul nopții-n somn ceruit
întuneric alungat de stele,

de susură apele,
curg prin tăcerea singurătății
și culeg izvoare de lumină.

Efemerul zboară cu aripi de liliac
mușcă din timp cu dinți de silex
și se retrage pe tărâmul nisipurilor
unde și cactușii mor.

Numai virtutea se urcă pe scară
cu ochii ațintiți la cer,
se întunecă-n carne durerea
și macină continuu voința,

de te întrebi mereu
cine te-a lăsat într-un loc nepotrivit
să-ți consumi viitorul degeaba.