tu, zise dumnezeu privindu-se-n chip de femeie,
trecută de-ți este vremea plodirii, templul de-mi ești
încă mai poți fi un altar al iubirii.
eu,mai zise privindu-se-n chip de bărbat,
chiar dacă nu mai sparg nuci cu duiumul ca altădat',
dar din când în când,o nucă de cocos încă mai sparg
și zâmbi șugubăț pe sub mustățile-i sure.

noi, unul de altul, pe-atuncea, n-aveam habar.
eram doar două gânduri ce-i bântuiam ca un laitmotiv
duhul cel sfânt.
se pare că lui îi plăcea așa că a împuns de două
ori cu degetul spre pământ și nu știu cât a fost
întâmplare de-am fost tu și eu.
din gând întrupați am devenit cuvintele lui și a zis:
cu voi fie scrisă o poezie de dragoste!...

de ce râzi? bună-bunuță așa despuiată cum ești
vino să fim două rime îmbrățișate,
în răvășire de așternut să mai scriem un vers
și-l rog să ne țină-mpreună așa,
cât pentru o carte...