Am avut mereu de mic rădăcinile-n picioare,
Orice ploaie și ninsoare o citeam de unul singur,
La-nceput ca tânăr mugur, fluture apoi prin gând
Pân-a devenit crescând, semnul meu de întrebare.

N-a rămas niciun răspuns încă ne-certat de mine
Plânge Muntele de Bine, parc-ar fi un pui de lup
Ce-l mototolesc și-l rup și-l ingrop cât mai departe
Ca pe-un semn sfințit de carte, undeva în păr la tine.

Păstoresc turma de lupi și-a mea haită de dorințe
Lupa-mi ține coferințe invocând magia neagră
Cu poeme și viagră și legat de-un trup de aur
Citesc singurul tezaur scris în vers de două ființe.

Aș-am frânt coarda viorii din Balada-nstrăinată
Și-am pierdut-o înca o dată prin pădurea nimănui,
Dumnezeu pe-acolo nu-i, numai unica-mi mireasă
A promis că-mi duce-acasă mângâierea ei uitată.

Și m-am dus și eu cu ele, luându-l și pe Dumnezeu
Simt că-i unul de al meu, nu ne mai separă teama
Că-ntr-o rugăciune, mama pomenea de El, de bine
Până m-a iubit pe mine și pe tine-n versul meu