I.
cîndva l-am văzut pe Dürer pictînd un cap de copil
era în anul o mie cinci sute unsprezece
fetița creștea cu nimbul lunii așezat de maestru
precum o coajă de alabastru cu irizări marmoreene,
apoi am căzut într-un ou și am făcut aripi către nord
mai multe veacuri
fiindcă alunecasem de oboseală

II.
fetița mea are o grădină de flori bătute, cu miresme rare,
ascunsă la cingătoare ține psaltirea legată cu ceară,
printre gene îi palpită curat o samă de cuvinte, fără ca ea să știe

de aici marea cu scoicile ei preferate, și luciul uscat
unde adoarme lumina, după ce trece valul care se sparge în bazalturi
ea a crescut întinzînd brațele spre un cireș cu scoarță bătrînă
timp de cîteva secole și cuvintele încă aveau rădăcini,
a plîns puțin ca un copil cuminte și a rîs cît să îi încapă o coroniță
de maci obraznici între cosițe

III.
ieri vîntul vuia nărăvaș și aerul se sfințea în chilia lumii
la mijlocul dicționarului era un semn cu cerneală
iar munții din atlas erau cotați înalți și tineri,
fata învăța să meargă singură pe sub brazi
maestrul îi arăta o gențiană desprinsă din povestea cu flori nemuritoare
și horbote de ploaie sub iedera copacilor doborîți,
și ea își înălța fruntea năvalnică spre cer