m-aș putea obișnui cu perioadele când dormeam,
de parcă soarele ar crește în mine,
mi se părea că apa ajunge
până la umeri,
îți luam capul în mâinile mele de om bun
la toate
râzând:
de când avem noi cântecul nostru?

răsăritul mi se părea un accesoriu
comod
la cafeaua de dimineață păreai un înger cu
o misiune secretă
nu era vorba de tine ci de lumina din spate
îmi venea să strâng și să strig:
m-am îndrăgostit de acest loc mai mult decât de tine!

de parcă aș fi fost martor atunci când Dumnezeu le-a promis
pământ oamenilor cu condiția
să-l cultive,
întrebam cu orice risc:
asta înseamnă că vom trăi pentru totdeauna?

unul dintre noi trebuia să muncească,
am deschis ușile, inclusiv cea de la camera interzisă,
și-am respirat ușurat:
sunt acasă!

exceptând faptul că ți-am pierdut insulina, ai fost de acord,
jumătate dintre liniile desenate pe zid
reprezentau înălțimea ta
sau cât de repede trecuse glonțul pe la ureche.

la un moment dat am crezut că ne ascultă cineva
și am vrut să știu câți strămoși cu apucături de strigoi fac parte
din familie,
copacii mi-au făcut semn să nu pun întrebări despre
ce nu se va întâmpla niciodată,
tu îmi citeai din biblie, iar eu
admiram invazia de lăcuste,

pot să explic.