În picioare cu șoșoni, îi purtam de mic la școală,
Noaptea îi dam cu cerneală să se-asemene cu mine,
Le ziceam că nu-i rușine să simți veșnica sfârșeală
Însoțindu-ți burta goală, credincioasă ca un câine.

Și ghiozdanul de carton parcă-i munte fără carte,
Aripile lui în noapte mă purtau plângând pe astre,
Dar cu lacrimile voastre, să le dau la școli, departe,
Să ajungă-n viață, toate, îngeri în coperți albastre.

Și-am trăit târâș pe coate cea mai lungă poezie.
Doar șoșonii-n gelozie mă creșteau ca doi părinți,
Nu m-au hrănit cu arginți, nu știau ce-aveau să știe,
Că-mi voi face-mpărăție în oricare scos din minți.

Și-am înnebunit de dragul unui vers rănit din mine,
Pulberea cu gust de pâine iară-mi apleca grumazul,
Noaptea-mbrățișând extazul unei mângâieri depline
Vin acasă lângă tine, mamă, să-mi ascund obrazul.