Sunt și-acuma ani lumină depărtare de oglinda
Unde-mi recitea colinda gura ta pe chipul meu
Supărat pe Dumnezeu că m-a alungat pe Marte
Unde Moartea e pe moarte să-i fiu lumânare eu.

Mâ topeam încet de milă și de teamă ascultând
Tot ce îi trecea prin gând strânsă-n mine ghemuită
Că a fost îndrăgostită de-un fecior din versul meu;
De nu era Dumnezeu, sigur i-ar fi fost iubită.

Și ceva din ochii ei mi-a stins din trupul de ceară
Focul, să nu mă mai doară și să nu ajung mai rău,
Să-l blestem pe Dumnezeu, care m-a lăsat aprins
Iar să nu trăiesc de-ajuns să mă-ndrăgostesc și eu.

Habar n-are că-i tarziu, c-am sorbit blânda scânteie,
Din sărutul de femeie, ce-ntr-o noapte, fără El,
Undeva prin Israel m-a convins in gand pe cruce
Să o duc unde m-oi duce, chiar și-așa bătut în cuie.

Și-am adus-o pân-acasă, mai aproape de pământ.
Un Cristos cu păr de-argint și un înger răzvrătit,
Versul ce a fost iubit și temut de-aceeași moarte,
Se-odihnește într-o carte ce o răsfoiește mama.