Te eliberaseși de nostalgia culorilor,
albul și negrul te-nvârteau într-o infinitate de nuanțe,
iar tu, bufon de treabă, te lăsai sucit și răsucit,
fără ca nimeni să știe de culoarea în care-ai iubit.
Păstraseși niște rezerve pentru zile negre,
când vei fi părăsit și nimeni nu te va mai recunoaște.
Ici, o nuanță de roșu; colo, una de-albastru,
în care s-a concentrat visul unui sihastru.
Rezervele acelea se dizolvaseră în adânc,
dădeau o altă imagine lumii, mai puțin pastelată.
Albastrul intrase în criză de cer;
cerul însuși se răsucea în mister.
O ploaie nesfârșită spăla urmele urii,
și nu mai era timp decât pentru smerenie.
Bufonul de treabă devenise sihastru,
se scălda, inocent, în albastru.
Până la răsucirea supremă, nu mai era decât un suflu târziu,
care să-l întoarcă în sine și-n cer.
Culorile însele deveniseră nostalgice după omul care le-a părăsit,
deși atât de mult le-a iubit.
Dar nu știau că el doar trece din una în alta,
cu toate spaimele și nesăbuințele sale,
cu toată inima, cu tot cerul,
în care și-a concentrat efemerul.