toamnă învelită în celofan
în care ne sufocăm capetele
zi de zi mai ușori cu câteva sute de grame
din cauza
fricilor
care se condenseaza pe
albul imaculat al foliei

o zgâriem cu unghiile
și încep să apară dâre de sânge

corpurile moi ale norilor
ne umplu găurile din organe

mergem pe o stradă lungă
jumătate - durere și spaimă
jumătate- speranță și bucurie

și începe să plouă când ne întoarcem acasă
rupem celofanul, vedem păsările negre care se învârt în jurul nostru
sângele continuă sa curga ca un balsam. e toamna în care
ne eliberăm ca niște rețele wireless de toate informațiile

e toamna în care ne ascultăm inima cu un stetoscop
uzat / prelungirea găndurilor noastre în aer

ruperea cămășilor uzate pentru păstrarea ordinii
ruperea mânecilor ca un simbol pentru durere
ruperea inimilor ca un reflex al lui pavlov

pregătiți pentru mâine, cand toamna suferind de epilepsie
va colapsa în brațele noastre

un soare roșu ce simte că în curand va muri
învăluindu-ne mai departe cu razele lui calde. sunt ca o blană de lup
încă moale și caldă si sangerandă,
peste care care răpăie ploia cu sunetul ei de perfuzie picurând
din ce în ce în ce mai repede.