Eu sunt Lupul, stirpea mea se găseste doar în vis
Alăptați la sâni de gheață de pe foile de scris,
Avem toți aceiași rană și același dor de mamă
O pădure de aramă și-un izvor de-un verde-nchis.

După ce adoarme haita, nebunia-mi trec de prag
Și mă las purtat de mână spre ceva încă mai drag
Să-mi caut a mea crăiasă sus în peștera zăpezii
Ca un lup pe urma prăzii, mai tăcut ca un baltag..

Și încep s-o iau de vale, ca fereastra unui tren,
Să fac dragoste în joacă în oricare-al ei desen,
Doar să simt pe cerul gurii iar petala de rubin
Stoarsă-ntr-un pahar de vin, îndulcită cu polen.

Am cotrobăit pe munte sfătuit de Dumnezeu
După floarea mea de colț, dar e orb și El si eu,
Ea dormea pe perna ei, tot cu mâinile întinse
Și dorintele aprinse, undeva prin versul meu..

Îmi voi pune pe picioare o lopată de pământ
Legănând Floarea de colt liniștit ca un mormânt
Până-mi prinde rădăcini într-o nouă mângâiere
Și o noapte de tăcere, ce incap-ntr-un cuvânt.

Versurile de pe ramuri prinse, ca șuvița-n clamă
Ce alintă fruntea toamnei încă nebăgate-n seamă
Așteptând toaca să bată, ca pământul să-i recite
Toate frunzele trecute si imensul lor de teamă.

Mă trezesc cu dimineața care știu că-mi aparține
Mâna ce-mi cuprinde viața, nu mă mir de unde vine
De la floarea mea de colt, dulcea lacrimă lăsată
Pe zapadă prima dată, pentru lupul său din mine.