Și toate umbrele au uitat cărările care duc la râurile întoarcerii,
păsările zboară pe urmele lăsate vântului sub ochii somnoroși
în diminețile cu soarele purtat pe umerii munților
risipind lumina cu dărnicia timpului supus fugii
pe care fiecare inimă îl absoarbe cu o sete nestăvilită.

Mîine, septembrie înoată prin câmpii și livezi
înfășurat în aura toamnei cu inele de sticlă colorată,
gândurile ruginii îmbrăcate-n melancolii,
limbi de foc peste ape,
la cumpăna nopții izvoarele sălbatice
își varsă destinul în cupele cu hidromel.

Oftatul se clădește-n ritmul clipelor
gata să se clatine la o spaimă lăuntrică,
cu plăcerea durerii din fiecare respirație,
din sonoritățile aerului spart.

Vorbele nopţilor din cuvinte
nu pot fi rostite sau scrise,
pe întinderile albe de zăpadă pufoasă
rămîn lungi, urmele pașilor pierduți
fără drumuri cu margini și contur.

Și toate coroanele copacilor țesute-n brocart
fac depărtările orizonturi desenate-n imagini
cu fantastice închipuiri și taine,
de unde cu ocheanul privesc
prințesele din palate de cleștar,
caii înaripați ce poartă-n șa,
dragostea întrupată din vise.