e miezul toamnei în care soarele
forează
pământul până în adâncurile lui.

acolo găsești orașele plutind în magma roșie ca
sângele tău.
acolo mașinile construiesc oameni care încearcă
să iasă la suprafață.

sunt copiii care au încetat să vorbească & peste
tot se aude un murmur
nedeslușit.
ca în apropierea unei
centrale electrice.

drumurile trec prin deșert / niște șopârle
încercând să se ascundă în nisip.
dar nisipul se scurge.

aparatele de fotografiat scot blițuri.
sunt pozele pe care mai târziu
le vom pune pe rețelele de socializare.

comentariile vor începe să curgă.

copiii noștri vor scrie în braille pentru că
au încetat să mai vadă.

în memoria lor viața va fi întotdeauna
legată de pozele pe care le-au văzut cândva.

se văd fericiți, alergând
printre balansoare și leagăne, prin parcuri
legați la ochi și cu căștile pe urechi,

de mână cu părinții care au făcut dragoste
în orașele din adâncul pământului,

acolo unde soarele ajunge printre crăpături.

la suprafață, e vorba tot despre mecanisme.
mecanismele prin care doar cei puternici, doar cei care
au arme puternice vor putea să supraviețuiască.

mecanismele prin care stăm agățați de funiile care susțin
podurile de pe care se aruncă sinucigașii.

# dystopic