nenorocirea asta de a exista ferestre
nu înseamnă nimic
când ascult pianul violent și monstruos
al lui Bartok
nu mai am ochi
guri imense de soprană țășnesc în sticlele ferestrelor
miros vântul prăbușind în jur case și blocuri
secerând în aer păsări
mâini dezmembrate încleștate strâns
de bare, de pământ de gheața odihnită
a lumii
ca o respirație mă desfășor
somnul și moartea sunt mai mult decât sinonime
când iau trup
iar în urma lor ninge apocaliptic
dacă deschid ochii acum
migrene ușuratice mă cuprind în brațe
urletul de neputință
atât rămâne
în urma fricii de moarte.