straiele ne erau din piele de umbră
dedesubt carnea în vifor de patimi
în ochi aveam diamante
întâmplate prin exfolierea extazului
din lacrima veghetoare
uneori tristeți

înțelesuri ovale, coaja-i lipită de miez
dedesubtul lumii era viață de ape
învățam alfabetul înotului
când zborul nu ne mai putea scrie
prin văzduhul tăinuit în ploi

uneori eram oameni
strivindu-ne viețile de veac și de clipă
în biserica timpului, la ceasuri din noapte
șoaptele noastre-s umplute cu întuneric
le coceam la flacăra gândului alb,
prăjituri de tăcere

când era poftă de cuvinte răcneam
din sfârc de sân de munte
prăvălind sisificul stih peste celuloza chipului tău,
icoană bețivă,
îți clatini zâmbetul de la o poezie la alta

în rest totul e axiomă,
nu e necesar să ne demonstrăm existența
din pricină de naștere și
nemuriți încă