număr prea multe primăveri albe pe frunte,
albe ca semnul crucii,
și mai adaug o toamnă grea la călcîie,
repede și cu vifor cald de frunze,
grea peste locul dintre brațele mele, unde se așteaptă,
cu brațele încrucișate, șezînd pe mal, cu picioarele spălate
de valuri învechite ca șalul bunicii

viața se îndoaie din încheieturi și copacii din curtea casei
se vaită înalt a ploaie de noapte
broaștele vor să ierneze sub vatră și sar odată cu inima mea
doar cîte un salt în timp,
și eu înăuntru, cu inima care plînge în copilul din mine,
fiindcă primisem o jucărie de tablă la cheie,
ca timpul încuiat demult în pendula veche

și mi se strînge inima între pereții casei,
prin inima mea înverzește un copac, crește apoi iedera pe copac,
se usucă copacul, crește apoi iarba,
la sfîrșit nisipul miroase a alge și apoi doar vîntul mai trece