Când lumea s-a făcut că nu mă vede
n-am vorbit-o de rău,
dar nici nu m-am bucurat,
eram în singurătatea mea stăpân pe voință
și urcam treaptă cu treaptă prin viață.

Îmi măsuram efortul cu greutăți în creștere,.
important era să privesc mereu cu alți ochi,
să-mi înfrunt starea și s-o depășesc
în luptă cu propriile dezamăgiri.

Muntele mi se părea departe,
dar doream să ajung pe terasa lui
de unde se vede orașul în trepidație,
ajuns am știut că este și orașul meu
în care trăiesc și iubesc
lumea așa cum este.