Odată prins în jocul vântului de toamnă
înveți că și legile lui se clatină,
ochiurile de pădure capătă culori incredibile
pe care numai zeii le pot sustrage
pentru farmecul acestei lumi.

Mi-a rămas privirea agățată de arbori
ca de o iubire care se sfârșește
într-o imagine căzută în amintire
cu aripile frânte.

Vântul și ploile molatice se înțeleg
și-i dau rând luminii,
să pară mai caldă decât este
ca o prințesă a zăpezii
ce va coborî din munți.