De la un timp mor amintirile în noi
Sau poate, noi murim în amintiri,
Egalizând dimensiuni de ceață și noroi
Peste descompuse oglindiri.

Tăcerile îmbătrânesc în ochii tăi
De anotimp orfan și fără nume,
Stau risipite insomniile-n odăi
La veghea despărțirii noastre, cea de mâine.

Ne evităm ca doi bolnavi în tratament
Privindu-ne pe furiș, refractiv,
Scotocind prin circumstanțe după argument
Cu teamă de acel verdict definitiv.

Până și gândurile ți se sting în plâns
Împărțindu-te între aici, și-o ușă grea,
Prin multe întrebări făr-de răspuns
Mă tem că s-ar putea să nu mai fii a mea.