erai atât de stelară
că îmi trăsesem umbra pe ochi,
e drept și către a ascunde de prealumină
misterul arborelui de întuneric

noaptea își mânca în lene măruntaiele,
în intestinele cuminți ale demonului iubirii fermentau
pietre de trup, suind spre beție

în cocoașa semnului de întrebare
(corabie a pustiului de Dumnezeu)
suite-s poverile rațiunii târzii
ca un copil cuprins de o senectute, lovit în creștet de Mâine
un Mâine vătămat de absența Morții
cu rămășițele laptelui pe buze încă,
sărut

apă de văz ți-am cerut
apoi, când Dumnezeu rămânea atârnat de cuvinte,
să pot citi poeziile curgerii de îngeri
plutind spre veac în interiorul fiecărui anotimp de secundă

uneori ne tămăduiam existențele cu morminte anxiolitice,
în vremurile de Amândoi
ne învățam reciproc A muri,
viața e doar un putregai în lemn de cruce,
un dumnezeu diminuat ne iartă acolo
flăcările tenebrei

și zău că iar ți-aș zice că-mi ești dragă,
femeie stelară,
a ta ivire îmbrâncind preoții către cântec
pe nările lor năvălind vâscos rugăciunea

fiind,
ni se încleie stins pe-altar eternitatea