nu te-am înțeles până n-ai murit în mine
căință cu trupul de slovă,
atunci te-am iubit ca-n amurgul întrebărilor toate

strigăte către frumusețe izbeau în maluri
apa se vărsa în interior izbutind lumina
lacrimi de întuneric veghind văzul miop
al sângelui zbor în văzduh de dorință

femeie, iubirea ni se vaită în inimi
sărutul ne decupează buzele
ni se strivesc șoaptele acolo
tăcerile ni s-au unit în existențe lichefiate,
stropind cu apă de trai aripile mormintelor noastre
navigăm pe corăbii cu destinații de cuvinte

în oglinzi era o lume ciudată,
te făptuiam invers,
doar clipa nu venerează timp răsturnat,
răspunsul la întrebarea veacului e secunda

aveam o fractură de orizont,
felcerul îmi prescrisese niște vise
în spinarea lor înaintam aeriform
drumuri care esențe inexistau acolo,
adevărurile se pitesc de beția repausului
dormeam ca-ntr-o uitare de-a fi la umbra poeților-arbori

din absențele tale apoi
către gură-mi suia singurătatea cafelei
dimineața avea parfum de frig la ferestre
și-ți trimiteam misivă că toate pe-aici sunt cuminți,
îngeri locuitori în gânduri bune evaporând
umbra locuitoare-n lumină
doar iadul propriu mai liniștește demonii
la izvorul nopții de-n susur e ziua