Lacrimi de sare vâscoase alunecă pe fața inimii,
lumea se vede cu ochii înstrăinați de durere
și timpul târât trece impasibil
ca o apă peste urmele oamenilor.

După pauza impusă picioarelor grele
orașul își desenează din memorie străzile,
cineva i-a șters gândurile cu o pânză de paiajen
și n-a spus nimic,
a pus paharele pe masă
dar lipsea aproape totul, inclusiv plăcerea ori pofta,
era un gol umplut cu altele
ce tremurau de teama zilei de mâine.

Își cântărea cuvintele cu milă,
apoi nu le mai rostea,
se risipea în uitarea de sine
ca într-un labirint din care ieșea obosit
cu alte năzuințe.