să-mi construiești o casă din inimi frânte
departe-n întunericul des
unde e greu să ajungi,
pomegranade dulci să-mi așterni pe buzele uscate
să mă hrănesc din ele mai apoi,
când ultimul strop din eternitate va aluneca din universul meu,
timpul râde de mine că nu i-am deslușit secretul,
chipul meu de copil se-ntreabă unde-am fugit,
știe că n-am să mă-ntorc acasă…
păsări fără aripi cu pene umflate în șir indian se clatină pe străzi,
eu sunt una din ele, ieșită din rând
cu pene mai lungi puțin colorate și grele,
număratul stelelor acum m-a obosit,
vreau să-nchid ochii în pustietatea serii
să cad în visul neștiut,
cortine lungi, să curgă praf din ele
să nu mai văd sfârșitul iscălit, pe foi de dud uscat
închise-n temple albe,
să nu mai cer trecut nici viitor
că tot ce am, ce sunt, oricum se va cerne.