Sânzâiana, poamă dulce, ce te-ai copt în casă scumpă

Nu mă mai răni, frumoaso, îmi faci plânsul să-mi irumpă

Tu ești demonul plăcerii și un drac în piept îmi țin

Să îmi zică doar de tine, de păcat și de venin

Sânzâiano, hai la stână, să te culc pe straiul mieu

Să ne vadă numai luna, fără dar de Dumnezeu

Sânzâiană, hai în leagăn, legănatu-te-au trei stele

Și cu Sfântu-Pătru-n casă, l-ai ținut, afară,-n ele

Te iubesc, mireasă demon, mai frumoasă decât vântul

Cât ești de frumoasă știu doar luna și pământul

Șuie-ți spun, cum șuierat-a lacrima în ochiul drept

Și de te iubesc în iarbă, sunt și prost, și-un înțelept,

Legăna-s-ar iarba asta, pe sub sânul feciorelnic

Și îi spun la Babă Nană să nu-mi zică de pomelnic

Hai cu mine-n mănăsire, coperă-ți sânii de rai

Lasă-ți verdele să-ți steie, coperit de voal și strai

Și iar mâni, când vin la tine, să mă ții în pomii uzi

Că nu te-oi avea pe tine, ploaie-n lan și-n cucuruzi

Că ești blestemată tare, Sânzâiano, boală rea

Ca să moară pentru tine-ntâiul trup ce te-o avea

Tare-i spartă crucea asta, să iubești o fericire

Cu un sân cum para moale, ce te-aruncă în iubire

Tu ești Dumnezeia Vieții, mort i-acela ce te-o țâie

Că ești prea frumoasă, fato, vis de aur și lămâie

Te cobori la tot bărbatul, nimeni nu îți e ursit

Doar așa îți scapi de mire, o pleca nepedepsit

Dar te-oi lua, mă, fato, uite, de mireasă-n noapte asta

Ca să fie iar bărbatul și să-i fie iarăși coasta;

Evă dulce, Evă moale, mult mai mândră decât Eva

Plouă iar cu lacrimi, moale, de trei ore, oareceva…

Te-oi iubi, în paie, -n șură, și cu sânul o să-mi știu

Visul de durere aspră ca în carne să te țiu

Sânzâiana, tu, frumoasă, ești mai mândră,-înfrântă, pusă

Ca o pradă al plăcerii, îmi ții inima străpunsă

Și te-înnec în leacul zilei, să te știu numai a mea

Să nu mă omori, femeie, fii-ț-ar mila-n carnea ta!

Și de nu ți-oi fi eu mire, de nu voi avea frumosa

Tot prin Eve, ev de Eve, fi-vor lumii, curioasa!

Te-o reinventa un demon sau din carne, Dumnezeu

Straie de plăcere dulce îți va fi veșmântul tău

Să te-mpartă, ispitito, până o trăi pământul

Cu bărbatul tău de mâni să-ți ții bini legământul

Te-ai ascuns, ca o leoaică, azi în sfânta mănăstire

Până când ea însăși, ploaia, îți va fi păcat și mire

Plouă-ntruna peste lume, plouă iar pe ochii reci

Că nu te-am avut, frumoaso, și că te-am lăsat să pleci

Tare-i aspră crucea asta, să-ți primești nefericire

Cu un sân ca para moale, ce te-adună în sfințire

Nu o să te iau pe tine, ci pe carnea mea te-n-moi

Până când sub-infinitul se va împărți cu doi;

Așa este tot poemul, cine-i oare Sânziana?

Poate-odată scriu de dânsa și-un derviș și ILiana

Nu mai spune, măi poete, de-întâmplări și de povești

În curând va fi zăpadă, din instanțele cerești…