Sunt la sfârșit.
Acum, doar o poveste mă aduce aproape de tine, aproape că te strigă, din rămășitele unor cuvinte
care au făcut cearcăne de la atâta nesomn. Și nu numai că nu mai pot dormi, în mișcarea lor, ca niște planete nelocuite, dizolvă singurătatea din ținerețe, o face nemuritoare în biserica mea îngropată-n zăpadă. Unde clopotele mai bat, îți las rugăciunile mele drept curățire de îndoieli, căci, nu te mai pot aduce înapoi și nici nu mai pot să încetez a mă ruga când totul cade în tăcere, iar eu te respir, precum copacii respiră din duhul infinitului, apoi sunt tăiați și lăsați să ardă.

Iată, că mănânc ca și cum n-ar mai fi nicio urmă de foame-n mine și beau ca și cum setea s-ar fi lepădat de trupul meu. În mine, nu mai am loc. Prea multe sertare închise. Timpul s-a cusut înainte de vreme, nici să te plâng, nici să te uit nu pot. Pot doar să mă ghemuiesc la umbra a ceea ce mi-ai fost, ca într-o casă cu ziduri lungi, să poată decupa cerul larg după inima ta, cu o dragoste din care lipsești desăvârșit.

Tu ești zăpada ce a rămas neatinsă în vârful muntelui. Dacă ar fi să urc, aș cădea pe lacrimile mele și dimineața m-ar găsi topit, fără viitor
îmbrățișând moartea care mi te-a smuls.