trotuarul este umed și întunecat
noroc că, în ritmul celei mai bizare muzici,
picioarele mele știu drumul pe de rost
billie holliday
mă poartă până la prima cârciumă
în care vreau să îmi sting setea de suprarealism
se simte intens în ochiul din frunte
el nu vrea, nu vrea de data asta
să se închidă.

e ciudat cum în viață
ți-ai acordat perfect anumite mișcări
cu mersul lucrurilor
nu și cu mica ta busolă
uneori este așa plăcut
să te îndepărtezi puțin câte puțin de tine
când îți devii de nesuportat
să cutreieri
să cânți
să te abandonezi în mici explozii de confetti
să nu mai târăști după tine acele părți
care alcătuiesc un aparat de zbor experimental
ci să le lași pur și simplu să ruginească
la marginea drumului
să devii așa un om practic
fără nicio povară
devine din ce în ce mai ușor
să te regăsești într-o variantă mai acceptabilă
trebuie să te acomodezi
cu străinul care ai devenit
și care crede că a făcut
o mișcare bună la șah
o mișcare lipsită de imaginație, dar sigură
nu îi pare rău că a pierdut nirvana
și atâtea sensuri ascunse
și grădini care freamătă de mister
și triluri
și pământ pe care să îți așterni urechea
apoi să începi să-l modelezi
cu mâini vii, de artist.
în final, după pactul ăsta de zile mari
apare duioșia cu care
omul îmbrățișează resemnarea la o masă de plastic
și bea, bea întruna
să stingă setea de suprarealism.