mereu când primesc pachet de acasă,
mama trimite medicamente
de la drogheria din colț,
degetele ridicate împotriva fumatului
mă fac să-i neg viciului frumusețea.

din oase n-a apucat să crească nimic
doar
suflarea ta împrăștie un miros plăcut
Domnului
omule, fă ce ai de făcut,
repede,
cine iubește, iubește înmiit,
îmi spun de câte ori repet aceleași greșeli
pe care le fac bărbații
în dragoste,

nu cred pentru că acum sunt vindecat,
iar singurătatea își atinge scopul
precum o femeie care vrea ciocolată,
îmi imaginez acele cuvinte risipite în lume,
normale,
dar mă prefac, cu felul meu de a mă insinua între silabele lor,
că-mi păstrez echilibrul.

mi-ar plăcea să deschid cu ele ușa
spre locul copilăriei
așa cum pretindeai că arată iubirea,
crezând că aparțin vreunui grup dedicat misterelor lumii,
unul din acele mistere mustind de pace - iarbă călcată
din jurul unei fântâni cu găleata pe lanț,
din copilărie,

mă simt mai departe de lume decât am fost vreodată
cu ochii lipsiți de gene
reclam timpul petrecut în uterul mamei,
timp căruia i-am supraviețuit
până am învățat că trupul înseamnă mai mult decât durere
și am putut renunța la tot ce-și dorește un om normal -
libertatea prin sine.

te-am rugat să mă-ngropi singură,
te încăpățânai convinsă
de importanța detaliilor.