trăiam ancorați în tinerețile timpului nostru,
viața părea ușoară,
poate așa și era,
anii erau mai blânzi,
lumea era fericită cu mai puțin
și oamenii chiar se iubeau,
duceam o viață boemă.

cartierul era liniștit,
oamenii prietenoși,
așteptam marile vacanțe, marile iubiri,
iar școala ni se părea o joacă,
duceam o viață boemă.

mai târziu am crescut flăcăiandri,
fetele ne priveau parcă altfel
pe sub genele lungi,
ne amețeau cu frumusețea lor.

ne întâlneam la ceaiuri fierbinți,
făceam propriile noastre filosofii
despre concret,
despre lume și viață,
dar cui să-i povestești despre ziua de ieri?
duceam o viață boemă.

serile calde le lungeam până spre dimineață,
acordam chitarele în noaptea catifelată,
fetele ne priveau cu ochii de căprioară
și învățam primele acorduri ale dragostei.

pe atunci lumea avea alt parfum,
bătrânețea era o noțiune abstractă,
era nevoie doar de o chitară și un asfințit
ca să străbați cu prietenii
infinitul.

timpurile acelea s-au stins,
au apus și prietenii mei,
cine ar mai putea să înțeleagă?
cui să-i mai povestești despre acele
vremuri azurii?

duceam o viață
boemă.