Într-un oraș sec, friguros, pe niște bulevarde triste
Și monotone, în viețile line și plictisitoare ale multor muncitori calificați
În seria învechită de autobuze RATC care circulă prin oraș de vreo 15 ani
A apărut peste noapte un autobuz gri cu ferestre cenușii.
Era strălucitor ca o piatra de agat alunecând pe străzile înghețate,
Străbătând distanțe și înălțimi obișnuite,
Ca umbra unui vis aproape uitat pe care l-ai lăsat
Să ți se scurgă printre degete de dragul stabilității,
Ca o gură de aer proaspăt sub un lac plin de nuferi.
Inițial, doar am auzit că există, apoi l-am văzut în treacăt
Mereu în partea opusă a drumului
Fantoma fumurie a orașului, duhul misterios
Prin ferestrele cărora doar poți ghici ce se află înăuntru.
L-am așteptat cu biletul în mână și căciula în palme
Ca pe acea șansă care ți se oferă o dată la 100 de ani
L-am așteptat cu ochi sclipitori și o răbdare cuminte
Zărindu-l mereu însă numai în treacăt, prin ferestrele murdare
Și zgâriate ale vechilor galbene autoturisme, cu scaune pe plastic
Mâzgâlite cu markere de diferite culori diverse injurii.
Într-o dimineață, așteptând în apropiere de stația terminus
L-am văzut îndreptându-se înspre depoul de autobuze
Falnic, sclipitor și învăluit în misterul său auriu
Mi-am spus ”Asta e!”, ”L-am prins!”, ”De data asta al meu este!”
Și l-am așteptat.
Așteptarea mea credeam că e gata să dispară ca aburul care îmi ieșea din gură
Dar nu au trecut unul după altul decât vechea gașcă de autobuze
Fratele mare, fratele mijlociu, fratele mic
Telefonul îmi suna într-o veselie, dar nu îmi doream să răspund.
Tot ce vroiam era ca autobuzul acela să frâneze în stație și să-și deschidă
Ușile din mijloc fix în fața mea
Așa că stăteam cu mâinile și picioarele înghețate, cu eterna-mi așteptare în palme,
Părea însă să fi fost înghițit de pământ.
M-am dus în stația de depouri să îl văd și fix când am ajuns a pornit din loc.
M-am dat bătută. Se-nserase afară. M-am dus la muncă
Nu ca să muncesc sau să dau explicații unde am fost
Ci ca să le povestesc tuturor despre noua mea obsesie.
Nimeni nu m-a înțeles. M-am întors înfrântă acasă,
Cu un autobuz ordinar, iar atunci când am coborât,
În timp ce traversam strada, agatul meu fumuriu tocmai pornise din stație,
Din stația în care l-am așteptat toată ziua.
L-am forțat să frâneze, ca să traversez.
Nu avea de ales, dar fără să îl mai privesc,
Fără să mai tânjesc după el, de data aceasta.
Apoi, pur și simplu, l-am lăsat să mi se scurgă printre degete
Ca în atâtea alte dăți, ca pe un vis împletit cu fire de argint,
Pe care am obosit să-l vânez, l-am lăsat să plece,
Fără să-i pese de mine, așa cum ne este predestinat.