E atâta lume împrejur, cândva mai mult cu o mie,
secerată din adânc de-o zvârcolire-n glie.
Nu știu ce-a fost, că n-am avut tărie,
să stăpânesc minutul și groaznica-i urgie.
Se unduia pământul ca apa la potop
și pendulau copacii ca grâul cel necopt.
Lumini flambau până-n văzduh,
căci supura planeta cuprinsă de năduh.
Sulfuri buboase te loveau din neguri deversate,
fiori de gheață inundau ziua pe-nserate.
Mugește solul gutural și zgomote de grotă,
bufnesc în minte și timpan, natura se revoltă.
Nechează caii, coioții buimăcesc
și bufnița prevede prăpădul omenesc.
S-adună case în moloz, morminte neplătite
acopăr oameni cerșetori, ori neamuri înstărite.
Înghite moartea știință sau om neinstruit
și ocolește rândul venirii la trăit.
Dar, dintr-o dată, tăcere de mormânt,
parc-amuțește timpul în locul zgâlțâit.
Natura se așează cu ritmul potolit,
din greaua provocare la locu-i ... liniștit.
E atâta lume împrejur și toate reînvie,
se pune fașă peste tun și-n case bucurie.
Așa este uitarea, balsam vindecător
pe rana omenirii în mersu-i trecător.
Se-nvârte existența și-un ciclu viitor
se-noadă cu trecutul, aleargă în tandem
în instabilul vieții. De aceea eu mă tem!