cu degete strivite dar sârguincioase totuși
în pofida atâtor încercări ratate
la care au contribuit inconștient
sub dictări ale unei entități
căreia nu-i port niciun fel de recunoștință
încerc să fac eforturi întru a urma
o atât de lipsită de relevanță și scop nobil direcție
încât mă mir și eu, se miră și mâinile mele
de această subită voință de adaptabilitate
această absurditate de a înțelege mocirla existențială
cochetezi cu metafizica, slabă și ingenuă ființă
râvnind să atingi sferele unei liniști
care nu se poate afla decât într-un univers vegetal
vălul comod și compact al ignoranței poate să dispară
însă efortul de a găsi un veșmânt colorat de sihastru
sub care să te ascunzi și să le acoperi pe toate odată cu tine
nu se știe dacă va merita osteneala
ignoranța e și neconștientizare
conștientizarea e urmată însă
de dorința de a ascunde prăpastiile năucitoare
s-ar putea chiar să nu reziști tentației de a deveni un zbor întrerupt
discuțiile pe care le purtai anapoda despre natura realității
nu ți-au relevant vreun sens,
nimeni nu ți-a oferit vreo explicație, sugestie, aluzie
pentru că nimic nu e de pomană
sau dacă se obține facil, stârnește îndoiala
adevărul ăsta e parțial, doar ți-a sporit neliniștile
cafeaua asta are prea mult zahăr
te-au schinomosit la față și te-au îngrețoșat
de viața pe care o lași să te trăiască
mereu amărându-ți prezentul
mereu tânjind după dulceața primilor ani
cea conservată cu temperamentul borcanelor de toamnă
cea pe care vrei să o guști
și o cauți pe cele mai străine buze
în cele mai vătămătoare atingeri
în cele mai îndepărtate luni și semiluni
miezuri de pâine, colaje cu lumi dispărute mototolite lângă o busolă
rafturi deșarte din bucătăriile simțurilor
dulceața pe care nu ai să o suprapui niciodată perfect
peste gustul din amintire
unicitatea, unitatea, farmecul pe care timpul intim o dă oricărui lucru
părerea, atat de relativ conceptul ăsta
se sprijină pe gri, griul e prea omenesc
e natură diluată, e compromis între alb și negru
între divin și umanitate
între putere și categorii de cea mai joasă speță
cutia cu pudră și capacul de veceu
între copilul îmbătrânit și senilitatea ultimilor ani
între sete și un act imbecil de a o amăgi cu cuvinte îndesate în gură
nostalgia îmbătării cu apă sfințită
tratamentele homeopatice în stadii terminale
părerile, veșnicele păreri, jumătățile de adevăruri
ca și cum un diamant ar sclipi numai pe-o muchie
ca și cum cuțitul dacă nu e implatat în carne
până la lemnul mânerului, nu ar răni
sau de parcă metalul sau abilitatea de mânui o armă
ar răzbuna copacul
copacul nu are inimă, își bate crengile
oamenii nu au crengi, se bat cu brațele și cu picioarele
au plamâni să strige și inimi poate doar ca să le pară rău
părerea, e bine, sunt fericit și mi-e bine
îmi pare rău să aud că asta te afectează
binele meu pe răul tău
asta e, încearcă să schimbi brațele cu crengi
și atunci în lumea ta binele va prinde rădăcini
viața poate înceta să fie o junglă
o putem decora cu plimbări universale în păduri liniștite
o putem lăsa fără bestiar, fără reguli,
fără recompense și sancțiuni
cea mai bună disciplină se instalează în absența oricărei reguli
așa, ca într-un vis tâmpit de adolescent
care a citit despre anarhie
și nu putut să mai doarmă toată noaptea
gândind că ar putea să fie mântuitorul deșeurilor umane
că ar putea îmbunătăți rezultatele proaste ale unei evoluții
care la un moment dat în timpul istoric
neprecizându-se motivul, a nimerit într-o direcție greșită
pentru ca el, bietul de el, fericitul de el
să resemnifice moștenirea neanderthalului
să transcrie pe curat o poveste comercială despre semenii săi
să învie morții, să-și pună capul pe pernă și să adoarmă
în parfumul reveriilor, în parfum de detergent cu arome sălbatice
părerea, îmi pare că mă arde focul ăsta
dacă îmi țin ochii aproape de flacără
îmi pare că omul ăsta suferă de foame
și că nu mai are în el viață
se vede cum îi tresaltă pieptul într-un horcăit
care nu mai găsește puterea să semnaleze
nevoia, durerea, mizeria.
peste puțin timp o să ți se pară și ție că el a murit
mi se pare că ești singur
sunt un observator discret și abstract
dar uneori mai simt nevoia să îți spun părerile mele
mai am niște prieteni care sunt singuri
dar lor li se pare că greșesc
că le invadez viața cu părerile mele expuse atât de nepotrivit
să am grijă, prieteni, prieteni
dar să nu ne criticăm unul pe altul
să nu ne arătăm cu degetul lipsurile, cavitățile lăuntrice
mai am un prieten care e absent
căruia pot să îi spun orice
chiar și o istorie a frunzelor
a tăcerilor dintre noi, a nopților irosite
a unei cizmării falimentare
a unei singurătăți scânteind ca roua distanțelor
dintre mine și un basm care se sfârșește clasic
precum și poveștile dușmanilor mei
care ar încăpea în două fraze scrise
pe un șervețel de împrumut
când mă vizitează acest absent apropiat
întotdeauna poartă cu sine o lampă
și dăruiește la lumina ei consolări pentru degete potrivnice
al căror unic destin e să lase prea multe spații între rânduri și gând.

și pumnii nu mai sunt mușcați pe întuneric
întunericul încetează să mai amenințe
întunericul se ghemuiește într-un pumn deschis, risipindu-se.