la început
îți făceam cadou câte un crepuscul
în fiecare seară
iar tu îmi aduceai în dar un zâmbet
la fiecare răsărit.
uneori eram plecați prin lume să ne vindem
sufletele concretului
pentru a ne plăti la timp chiria
și taxa pe existență

- iubirea este facultativă,
îmi scriai dintr-o realitate virtuală
și doar copacii mai au coloană vertebrală
pe planeta aceasta ostracizată,
fiindcă printre viziunile apocaliptice
ale societății
cotidianul este perceput altfel
când plutești în derivă
laolaltă cu niște oameni
striviţi în picioare de vicisitudini

astfel,
eu te așteptam la marginea netivită
a zorilor să îmi arăți cu degetul
unde începe lumea reală
și unde se termină incertitudinea
zilei de mâine,
pe când tu încercai să-mi explici dintr-o altă perspectivă
că eu trăiesc de fapt iluzia unei insule
iar împreună nu ne vom mai întâmpla
niciodată
și doar amintirile ne-ar mai rămâne
să le privim unul lângă altul
cândva,
prin gaura cheii