Lasă iarna, să te ducă pe-o ninsoare ameţită
sau în miezul dintr-o nucă pe-o batistă de prelat,
fluturată la plecare peste drum de stepa scită
ori în valurile-n care parcă ieri ne-am aruncat!

Lasă nordul fără vină, pe-a lui punte cardinală,
peste ape să te-aţină în lacustrul absolut,
iar în cuiburi părăsite de penajele de gală,
povesteşte-mi, pe şoptite, ce anume n-am făcut!

Lasă-mă să-ţi cânt o mie una doine deocheate,
despre ce-ar fi fost să fie, chiar și dacă tu nici n-ai
mai fi vrut decât feeric să treci, lună peste sate,
luminând prin întuneric cu picioarele de rai!

Lasă clipa să ne ardă până-n scrum de veșnicie,
lasă lumea cea retardă să-l slujească pe bau-bau,
lasă curtea veche-n pace, craii ei în grijă mie,
lasă-mă, să văd ce-oi face, lasă-te, ca să te iau…