mi-am văzut negenerația renunțând,
mi-am admirat eșecul,
o dorință/un parazit,
am încercat să urc zidul,
să trec de harta lor pe harta noastră...
am înțeles că toți una suntem,
am coborât la prima, chiar dacă mai aveam bilet,
am făcut autostopul pe paginile resemnării,
mi-am scris autodenunțul, m-am condamnat:
nu pentru o lume mai bună,
nici pentru a-i elibera,
oricum nu m-a ajutat prea mult,
am rămas doar martor...
visam copaci desfrunziți,
nu era un coșmar, dar mă durea,
drept este că dispăream
acolo unde se termină drumul...
apoi am deschis ochii încet
purtat de moartea placidă
într-un tunel al zorilor
unde se auzeau arhangheli,
desprins de mofturile mele,
"descărnat" de umbre,
umblam printre ezitări
ca un scroll de mouse într-un joc de strategie,
am debutat în pielea personei elastice
surprinsă gif pe legitimația divină,
căutam în listă începutul...
îmbătat cu libertatea jocului
am adormit istovit de ceruri
apoi m-am sucit în minunea asta...
m-au găsit pe marginea drumului,
mi-au pus întrebări despre cădere
văzându-se îmbrăcați în ochii mei
vorbindu-mi goi înspre rănile noastre,
m-au eliberat să mă ascund în tăcere
să-i văd la nesfârșit în slăbirea lor,
doar că eu am simțit fugarul din mine,
m-am ascuns prin gropile din asfalt
prin ruinele orașelor părăsite
uimit de dansul umbrelor tunelului
printre iluziile mele de oameni
în transa trecerii prin tărăboi...
m-am predat unei cauze neinteresante
și-am înțeles că am nevoie de o zi
pentru a scăpa de rostul lucrurilor,
abia atunci m-am simțit complice
în tirania eșecului omenirii...
de aceea nu am putut uita arhanghelii
cântând senini libertatea,
iar lacrimile mi s-au transformat
în biblioteci de cântece de pace
plecat la drum,
niciodată pribeag...