În haine pestrițe o știu pe bunica,
De când pe lume m-am pomenit,
Parcă a fost un vis, parcă este un mit,
Icoană vie învelită în scutece de timp,
Luminată de o rază poetică destinată,mie.

Bunica avea ochii blânzi, albastru de cicoare,
Frumoasă ca macul tânăr în lanul copt de grâu,
Harnică și sfătoasă nevoie mare,
Mereu surâzătoare, printre vecinele gureșe,
Făloasă fără pereche,în satul ei din vale.

Sub părul bălai, o frunte înaltă lucioasă
Ascundea amintiri ce-au cântărit cândva,
Pe holograma vieții învingătoare se străduia să fie,
Nu se lăsa ispitită de robia depresiilor omenești,
Deși motive,har domnului avea.

Umorul de pe limba bunicii nicicând nu lipsea,
Deși uneori din coada ochilor lacrimi nestăpânite curgeau,
Făcea deseori haz de necaz…
Dar numai sufletul ei frâmântat știa ce știa,
Înghițând în sec clipele rele căuta rezolvări,
Dar niciodată,nu se plângea.

Tăcerile ei spuneau foarte multe,
Iar când vorbea era o carte de înțelepciune modestă,
Căuta adesea înălțimile firii omenești
Și prețuia frumosul adevărat de poveste,
Trăia pe pământ,cu sufletul de ceruri inundat.

Icoană vie între aurite ferestre
A fost și va rămâne bunica mea.

10-02-2019