Mergeam pe Națională, spre Redacție, să
vorbesc pentru o eventuală reangajare.
Au preluat acum și televiziunea locală,
care tocmai a început să-mi arate purici.
Ajuns în apropiere, coloana:
poeți americani din generația beat,
drogați, care scriu versuri într-o asemenea
stare și o recunosc, poeți ai Muntelui
Negru și poeți postmoderniști, în general.
Ziarul - doi ani de la înființare -,
am vrut să mă întorc.
Pe neașteptate, am văzut-o alături,
cu un carnețel în mână.
De ce nu i-ai luat un interviu?
Trebuia să te duci, du-te,
abia așteaptă.
Băgam cheia în broască,
sau cum s-o fi chemând.
Îmi târâi viața pe trotuare.
Salut, voiam să-i zic.
Dar a întors capul spre coloană,
făcându-se că scrie ceva,
traversând pe la intersecție.
În ediția specială și-au râs de dânsa.
„în vâltoarea cuvintelor pentru a căuta”,
„stropită de ploaie, acum întâmpinând
curcubeul”.
Poza i-a desenat baștina slavonă,
contrazicând ceva ce mi se părea drept o
mare atracție -
chiar cred așa ceva? – referitor la
actul în sine –.
Eu mai mult cu ortodocșii,
i-am zis unei iehoviste ce-mi arăta reviste
religioase.
Eu nu, cineva pe acasă parcă avea,
eu mai mult ortodox.
„Bine o făcut,
noi suntem ortodocși, ăia-s catolici...”
O bandă de parveniți, dornici încă,
organizându-și propria mascaradă.
Și eu să supraviețuiesc.
Scuze: pentru ultimele trei versuri,
îs nedrepte ca și subiectul.