nu mai încap în cel care-am fost
am păstrat doar filonul moştenit
de care nu mă pot îndepărta
ca om
sunt mai mult decât filtrul
prin care am trecut clipele durerii
şi lupta cu propriile stavile

tu să nu mă crezi o ancoră
la marea singurătate
din oceanul de refulări
în care se varsă efluvii nevinovate

valuril înalte se lovesc de ţărmuri
pescăruşii ţipă de bucurie
oraşul din apropiere te aşteaptă
să-l supui cu aripile albe
de prinţesă a străzilor sale
înguste
ce intră pe porţile cerului