La stup,
când ziua dă-n pârg, devreme-n ajun,
culegătorii de rouă iau micul dejun.
Albine se strâng în flori la hotar,
se scaldă-n polen și gustă nectar,
stau cu plăcere în trandafir
să-și mângâie pofta născută-n zefir.
La parter,
săritorii-n lungime stecurați pe furiș,
mănâncă cu poftă lăstar de păiș.
Cosașul bondoc, cățărat pe-o movilă,
servește gândit o ceașcă de clorofilă.
În sine. „Un strop mai mare în bronzul verzui,
carâmbi de lac și ochi de gutui,
aș cuceri, nu departe, în desișul de plante,
regina bondoacă, să-mi fie de jumătate”.
Ceva mai jos,
se-ncheie, în reverie, un ospăț canibal.
Îmbătată de prea multă plăcere, instinctual
călugărița, mușcând la-nceput jucăuș,
apoi simțind că-i gustos,
seceră capul ce-i părea frumos.
Veseli nevoie mare,
zi și noapte se scaldă-n răcoare,
trubadurii ocolesc priviri iscoditoare,
fug de dojana furnicii, mereu creditoare,
că-i pusă pe sfaturi de dorită-ndreptare.
În frac distins, contrastând la culoare,
se-ntinde în frunze ca-ntr-un divan mare,
pune gama pe pinteni, stă tolănit,
așteaptă să intre-n scenă cu al lui țârâit.
Ce concert,
câtă splendoare, prea plăcut poți să spui,
atunci când în scenă intră brotacii verzui.
Între mălini
pe un ram înalt, de-a dreptul sudat,
stă cocoțat un greoi șenilat.
Așteaptă ca vântul s-adie,
să ducă spre el ghirlanda de flori movulie.
Face orice să prindă-n guriță,
din toată floarea, o mică bobiță.
Tare riscantă-i năstrușnica urcare,
în vreme bogată, după o floare.
Mirat, iau urma proaspăt lăptoasă,
descopăr o frunză lată, cărnoasă
pe care docilă o altă casă,
mai mică, stă nemișcată.
Din când în când, un telescop,
caută-n sus, parcă c-un scop.
Nu vrea să scape clipa fericită,
când amorezu-i câștigă floarea râvnită.
Câte-s în lume, câte perechi,
câtă iubire, câte tertipuri,
și câte feluri de-mpachetare,
fac firul vieții să aibă culoare.